Am învățat să trecem peste nepăsare, implicându-ne. Pur și simplu avem în minte un obiectiv mai mare. Mai îndepărtat. Încercăm să vedem potențialul ce zace în acești copii. Muncim cu ei, perseverăm, iar și iar. Atelier după atelier. Puțin câte puțin. Când putem și cât putem. Construim relații cu ei și de drag, în timp, ceva se prinde. Greu, dar se prinde. Nu tot timpul, nu cu toți. Pentru câteva reușite merită însă să luptăm în continuare. Sunt câteva vieți schimbate în mai bine. Asta e ceea ce contează.

Dacă cei din medii defavorizate ar fi educați, nu ar fi în situația în care sunt. Ar munci conștiincioși, ar avea ce mânca și s-ar descurca fără ajutor. Dar nu sunt încă acolo, nu au avut parte de educație. Astfel, au nevoie de ajutor pentru o perioadă. Au nevoie de noi, cei care îi încurajăm și îi iubim. Le arătăm că se poate. Pe unii cred că îi inspirăm. Situația este diferită în cazurile copiilor bolnavi, acolo majoritatea părinților luptă până la ultima sforțare. Acolo e lupta grea cu boala. E important să le fim alături, să îi înțelegem și să îi sprijinim. Fiecare caz e diferit, fiecare are povestea lui. Sunt situații unde alegem să ne implicăm și situații unde nu reușim. Am învățat să acceptăm asta. Nu îi putem ajuta pe toți. Uneori apar donatori din neant și alteori nu se leagă nimic. Înseamnă că nu e pentru ei. Mergem mai departe. Unii îți intră la suflet și nu îi mai uiți. Alții rămân în spate.